Prefaţa mea

      

 Lucrarea CLIPE DIN TRECUT : INCERCARE MONOGRAFICA DESPRE LOCALITĂŢILE TOPLEŢ ŞI BÂRZA DIN BANAT (EDITIE CD-ROM, 2014), autor VERONICA SERACOVAN, a fost înregistrată având codul ISBN 978-973-0-18199-9.

                         Casa Anei Brînduşescu e ceva mai jos, lângă fântână ”pi mala gin vale”casă mare                             frumoasă. Descuiem poarta, curtea pavată cu beică şi flori de piatră pe care nu mai păşeşte nimeni ca să le strice, ne descălţăm la prag şi intrăm, apoi închidem uşa în urma noastră ca să nu intre musca. Ne-am întors în timp în urmă cu 100 de ani, aici totul a rămas intact, sobe bune gi la drum iar ultima cameră are  pardoseala din gorun.

                          -Uite fereastra asta o geşchigea baba Ema şi-i dădea  mamei câce-un scârşi gi strugure la miezu’ nopţii .

                          Am deschis  şi noi fereastra timpului trecut şi am intrat în altă lume.

                         Când arta modernă se va plictisi de clişee şi le va abandona va găsi aici în Banat în tradiţiile noastre un izvor ce  nu seacă niciodată, unul plin de viaţă atât de aprpape de rai aşa cum o dovedesc veacurile prin care am trecut supravieţuind. De câte ori societatea va intra in criză va putea ieşi foarte repede căutând soluţii preluate din experienţa trecutului şi pe care le va putea reformula folosindu-se de tehnologia vremii, se pot găsi mereu noi variante ale acestor valori dacă o să avem grijă să le păstrăm pentru că  zestrea genetică se transmite oricum ca o comoară preţioasă dar tradiţia poate dispare în doua sau trei generaţii. Imperii s-au făcut şi s-au desfăcut şi tot ce ne-a rămas din această istorie însângerată este  doar moştenirea culturală.

                                             În nici o parte a lumii femeile nu se îmbracă ci „poale cu şiucuri si cu şiupag”  dar acest costum de înscrie perfect în toate canoanele esteticii. Substanţele vindecătoare din plante nu au fost inventate azi dar le cumpără toată lumea din farmacii nici psihologia modernă nu a inventat vindecarea prin cuvânt fiindcă descântecele  sânt mult mai vechi. Modelul meu a fost bunica Marioarei Vior, cea care pleca la „patru şeasuri” cu carul cu boii, căra piatră in munţi se seara se întorcea cu opincile rupte şi udă la picioare, îşi pusese cârpa neagră pe cap şi-şi jelea bărbatul presupus că-i mort prin Siberia. Femeile pot face aproape aceleaşi lucruri pe care le fac şi bărbaţii. Modelul modernităţii pare să fie siliconata ca un clown aplaudat în shou-bizz şi care îşi duce la tuns câinele într-un taxi, ea e un fel de  strănepoată  dar mai superficială  a vechii cucoane la fel de vulgare ce flirtează când fumează, care împrumută bani de la bănci sau cunoştinţe, nu-îi mai dă înapoi şi apoi pleacă în alt loc.  De unde vin depresiile lumii moderne. Doar suntem nişte răsfățați pe care ne gâdilă frumos la tălpi încălzirea din pardoseală. Strămoşii noştri au urcat munţii în opinci dar au urcat spre sfinţenie căci fără rugăciunile noastre noi azi am fi praf şi pulbere. Ar trebui să facem penitenţă în faţa lor şi să-i respectăm, chipurile lor sânt ca nişte icoane. Munca este cea care construieşte cel mai frumos sufletul omului, îl face independent şi-i alungă toate temerile. Ideea acestei cărţi nu imi apartine, mi-a dat-o Adrian Gheorghe Blidariu  din Bârza zicând că un profesor e un om care ştie mult dar un pedagog este  cel care îl ia pe copil de mână îl duce la şcoală şi îl invaţă cum  şi ce să înveţe şi aşa a facut cu mine dându-mi această temă. Deşi mereu mă încurajase  eu l-am părăsit plecând mai departe aşa cum când frontul se mută, cei ce pot fugi scapă iar raniţii rămân în urmă pradă lupilor răi.

Artistul nu are viaţă personală, e  tot un fel de  soldat dar  înrolat într-o altfel de armată  care se dă de bunăvoie mistreţului cu colţii de argint, epoleţii  nu i se văd cum nici gloria nu-i împovarează umerii cât e încă viu dar după moarte e scos de la naftalină şi i se face  câte o statuie. Divinitatea îl însenmează cu fierul roşu pentru ca oamnenii să-l poată face mai uşor preş, ferestră, trifoi cu patru foi şi clopot în acelaşi timp.  Cititorul meu , ceea ce ţii cum în mână nu este o carte  ci taxi care te poate duce cu gândul în orice parte  unde cunoaşterea se transformă într-o  aventură a spirtului, este un fel de maşină blindată de documentele pe care le-am găsit în Arhivele Naţionale din  Timişoara şi Caransebeş. Fotografiile şi  celelate informaţii  le-am primit de la Paraschiva , mama Anei Brânduşecu, de la Ana  Vior Boldea , mama Mărioarei, de la Anişoara Oprescu a lui Rudi, de la fotograful Aurel Legrand, de la  Dan Buzgan, care mi-a dat şi o icoană  foarte veche pe sticlă, Else Ionescu născută Bacici din Bârza, lângă fabrică. Fotografiile reprezentând peisaje le-am făcut în perioada 2007 şi 2014 când am vizitat satul şi  am fost găzduită la Delia şi George Legrand, la Ileana Burducea, la Rozina şi Aurel Legrand, cam tot atunci am pictat străzile casele, morile pe apă, munţii,procoviţele, ponevile şi gâdurile acestor oameni. La cimitirul din Bârza, peste liniile de cale ferată am fost cu domnul Stelian Ţăranu din Bârza care a găsit şi cartea scrisă despre fabrică în perioada comnunistă.  Ceea ce am admirat cel mai mult la oamenii din acest sat a fost  cultul pe care îl au pentru prietenie , loialitate şi într-ajutorare, l-au moştenit odată cu graiul şi care vine din vechime poate din timpul când nevoiţi să se ascundă prin păduri de frica turcilor au supravieţuit ajutându-se unii pe alţii. Unii  dintre ei ar  fi putut putea sta oricând drepţi cu fruntea sus în faţa oricăror cofreeri secrete sau în loja cea mai înaltă a aristocraţiei căreia eleganţa europeană îi aduce atât de des elogii. Printre ce ce-au rămas azi în satul vechi de după Podul Albastru eu mă asemănam balaurulului cu cele şapte capete,căutând mereu câte un personaj prin peisaj pe care să-l iau dar nu ca să-l mănânc ci ca să-l înrămez, să-l pun în vitrina ratărilor şi să vi-l arăt vouă, lumii civilizate ca pe o relicvă. Poporul acesta  blând  şi curat a supravieţuit veacuri având o singură armă, cea a binelui, a sincerităţii, a iertării cu care nu-şi stricau sufletele cum zic ei şi acum.  Doar din mila lui Dumnezeu au fost ocrotiţi  fiindcă unii au ţinut de veacuri o sabie dar de foc sub platoşa de noroc. Ani de zile compasiunea pe care am avut-o pentru această micuţă comunitate mi-a fost interpretată greşit ca fiind doar o slăbiciune. Marea calitate a strămoşilor acestor oameni a fost aceea ca că lăsându-şi la o parte egoismul au făcut mult pentru binele public lăsându-ne moşteniri valoroase. Într-un război adevărat puşi în linia întâi condamnaţii la moarte, fiindcă nu mai au nimic de pierdut au şansa minunată de a deveni eroi. Micuţa comunitate care a mai rămas în Topleţ merită toată admiraţia, sacralitatea damnaţior are esenţele cele mai puternice. Ei toţi sânt prietenii mei, fără deosebire. Într-o dimineaţă tanti Ileana care i se spune a lui Fâstâcu aducându-mi laptele proaspăt muls a văzut ce pictasem şi mi-a zis  că modelul după care făcusem stilizările ”are dungi ca la ponevi şi seamănă cu procoviţele noastre.” Ei au fost primul meu public, prietenii lui George Legrand , cei pe care îi aducea seara de la birt, de la Jon-Jon, lor le arăta ce-am pictat, cu  bucuria  simplă şi sinceră îşi recunoşteau casele pentru că  în privire nu există graniţă, arta nu cere decât înţelegere, e o condiţie simplă dar esenţială. Am luat cu mine această bucurie a lor şi am dus-o mai departe, o păstrez şi acum ca pe o floare presată  într-o carte , o carte minunată pe care  poate o s-o scriu altă dată. Aş fi putut înălţa catedrale de cuvinte dacă nu mi s-ar fi frânt cîteodată aripile. Cuvinetele ca boabele de cafea risipte pe cearşaful murdar în care dragostea se târâse epuizată aveau să  zboare ceva mai târziu pe lângă fluturii lui Zeus. Cândva pragul casei era considerat un loc sfânt, nici nu-l călcau cu picioarele.  Şi noi pe aici mereu prin vânturi contrarii, de câte ori s-au mutat hotarele mereu a curs sângele, tot de-al nostru fireşte. Topleţul a supravieţuit ca prin minune, satele din jur au dispărut cu totul, sânt doar”pagi desirati”…sub două cuvinte seci ce ascund drame imense, morţi fără mormânt, suflete nevinovate şi  fără de odihnă, frumoşi şi pacătoşi în floarea vieţii spulberaţi, nenumiţi, necăutaţi, nescrişi şi de noi uitaţi. Aceasta ar fi putut fi povestea oricărui sat din Banat dar Topleţul cu cetatea sa muncitorească, Fabrica lui Schramm, a ieşit demult din anonimat.  Stăteam într-o după masă a unei duminici , putea fi  orice timp al a oricărei  zile, îi priveam pe oamenii din locul acesta, majoritatea dintre ei au rămas încă la pragul în care cunoaşterea se opreşte cuminte     într-un fel de ceaţă veselă, sânt un exemplu a ce-ar fi fost lumea dacă nu s-ar fi stricat.  Majoritatea  au părul de culoarea grâului copt, ochii de-un verde de-al frunzei sau

                                  

                                 

                                        albaștrii ca cerul senin. Nu ştiu de ce dar de veacuri lacrimile din aceşti frumoşi ochi  ai lor nu s-au mai șters şi asta numai pentru că au fost aici în locul acesta mereu ca o morişcă când la stânga când la dreapta , pe  aici au  venit mereu ba turcii, ba ruşii, ba plecatul la oraş, ba plecatul în altă ţară şi uite aşa am ajuns noi să  fim tot mai săraci şi tot fără noroc şi să măturam prin curţile altora.  Pe oricare dintre oamenii care au rămas aici  dacă i-am tăia uşor acum la o mână ar curge același sânge pe care  l-au vărsat şi turcii şi ruşii, eu cred că  dacă tot au supravieţuit meritau mai mult respect. Am copilărit la Bârza în casa  familiei Traian şi Emilia Dragomirescu (educatoare şi prietena mamei mele). Locuia lângă fabrică şi făcea  pentru noi tort-trunchi-de copac cu ciupercuţe-bezele pe care eu le mâncam pe furiş. Hoinăream pe dealuri şi pe morile de pe Bigăr cu Mariana Miu şi fratele ei. Mai târziu peste câtiva ani din Topleţ am cumparat primele 2 fotolii Biedermeyer cu entarsie. Apoi peste alţi câţiva ani  l-am cunoscut pe preotul paroh Buba Gheorghe care mi-a schimbat viaţa învăţindu-ma multe dar mai ales cât de important este ca oamenii să îşi redescopere rădăcinile şi să-şi poarte prin lume identitatea reală, cu justificată mândrie.  Am fost prin casele lor şi le-am pictat. Am văzut grădinile, curţile lor, podurile, beciurile, i-am văzut cum trăiesc, cum lucrează, cum iubesc, cum mor. Şi după ce am văzut toate acestea m-am simţit foarte datoare, am vrut să dau lumii întregi veşti din locul acesta , să dau lumii o parte din cunoaşterile atât de curate  de sincere şi de frumoase pe care le-am găsit aici.

                                         Aceasta carte este autograful meu peste ierni întunecate. Mi-ar fi trebuit uneori să am vreo cinci perechi de aripi  ca să pot ajunge cât mai repede înapoi la aceşti prieteni ai mei, atât de mult îi iubeam.  Îi privesc  şi acum cum râd, cum cântă, nu ştiu cine strigă „cucurgu” … „pi mala gin vale” trec mulţi copii, ce frumoşi sânt copiii.

                                    „Fraţilor, nădejde bună, viitorul ce urziţi

                                    Va fi vrednic de trecutul a strămoşilor slăviţi!” (V. Alecsandri)