RĂDĂCINILE MELE

 ÎN STÂNCĂ
Lucrarea CLIPE DIN TRECUT : INCERCARE MONOGRAFICA DESPRE LOCALITĂŢILE TOPLEŢ ŞI BÂRZA DIN BANAT (EDITIE CD-ROM, 2014), autor VERONICA SERACOVAN, a fost înregistrată având codul ISBN 978-973-0-18199-9.

Aş fi putut pune cuvintele, metaforele ca pe un stelaj din beciul boltit de piatră, peste orice altă poveste a oricărui loc dar timpul stătuse acolo, până şi Cerna dormea dar numai în locul acela vrăjit din legenda cu zânele şi Iovan Iorgovan cu balaurul cu şapte capete sângerând pe jos pe nisip.

 Îmi plăcea din totdeauna foarte mult, mai întâi pentru că de aici începea Banatul, consideram în mintea mea de copil că de aici era o altă ţară. Aici între Balcani şi Carpaţi se află un prag şi dintotdeauna aici fost graniţa. Nu pot să dizolv  tristeţea cum aş trage o perdea. Mereu  încercam să  compun fiecare imagine din cioburile de  reculegere ce se pierduseră în lac, din ele încercam să refac Orşova veche cu faleza şi cu smochinii, amestecate cu istorie, cu trecut tăcut sprijinit pe însemnele unor războaie. Între Topleţ şi Orşova până şi timpul a fost măsurat tot cu sabia dar trezindu-se prea brusc a trebuit să caut ceva să-l adorm la loc să stea cu capul plecat pe perina doldora de vise, mai puţin, să-i cânt un cântec duios de leagăn, mai puţin  până termin şi eu de pictat sau poate că voi mai scrie vreun poem despre amintiri îndesate ca într-o saltea plină de    pănuşe de porumb.

 La Topleţ, lumea mea dintotdeauna, casele ca pe un şirag de mărgele, una lângă alta, neschimbate deloc din vechime, din care vechime încă nu ştiam, găseam ceva ce Orşova pierduse, găseam ce-mi lipsea: istoria de atins, de pipăit, tencuiala văruită albastru adânc, sau alb, sau alte culori după caz, fină la atingere, porţi de lemn cu multe linii verticale cu numerele lor pe alb cu albastru de cobalt. Fantasme în mişcare prinse uneori poate se împreunau acolo între crăpăturile de zid, pe acolo printre pietre. Uite că mi-ar trebui înapoi colivia pentru gânduri, să le punem ordonat la păstrare ca pe ţesăturile veche de lână, cu multă naftalină. Le păstram închise, ascunse ca să nu ne deranjeze deloc şi le scoatem doar la sărbătoare: să ne arătam mai frumoşi cu ele, fiecare dintre noi diferit, să  nu fim săraci şi mai ales să nu fim toţi la fel precum blocurile comuniste. Ce ferestre cu obloane, oare ce ochi privesc de după ele? Totul bine ascuns ca o aromă de dulceaţă de fructe de pădure din care trebuie să mănânci numai cu o linguriţă mică, lăcomia sau obişnuinţa ar diminua considerabil plăcerea. Hoinăream pe străzi, prin curţile  caselor, prin beciurile lor, prin toată agoniseala celor câtorva generaţii dinaintea noastră. Unii încercaseră să scape de istorie ca de o patimă urâtă aruncând tot ce nu li se mai potrivea.

Acoperişuri mai mici, mai mari, unele lângă altele, unele drepte cu coltul căutând în sus spre cer, ziduri peste tot, ziduri foarte masive ce au adunat acolo munca istovitoare şi suferinţa. Poate că şi poezia sta ascunsă, ferită între ziduri, poate că rămăsese în aceeaşi frică de duşmanii năvălitori pe aici pe la graniţa dintre imperii şi de asta nu voise sa iasă şi să se prefacă în mândrie sau în aroganţă, izvorâse din ea doar cântecul, pe asta nu îl puteau nici lua cu ei ca pe o pradă de război, nu îl putuseră vinde ca pe aur şi nici nu-i dăduseră foc.

       Satul vechi s-a îngrămădit mai sus pe malul Cernii undeva sub munte, străzile principale sânt drepte, cele mici sânt întortocheate printre casele vechi, de oriunde te-ai uita  imaginea nu suferă nici compoziţional dar nici cromatic, printre case  vegetaţia trăieşte luxuriantă o poveste de vară arzând iar iarna doarme şi ea ca şi omul ostenit de muncă sau de iubire.

Curţile caselor sânt şi ele un alt peisaj, o altă concentrare de util cu estetic, poate şi puţină retragere spre familie şi spre intim cu câte un secret frumos ca un cadou dar care nu semăna deloc cu însingurarea.

Zăpada  se aşternuse demult, avea cam o jumătate de metru şi eu am rămas acolo odată  fără cărţi, fără computer, fără televizor. Priveam ore în şir doar la lumina focului tencuiala de var a tavanului, micile crăpături ce se desenau neegal pe suprafaţa neuniformă. Coridorul, cândva o tindă rămăsese acoperit în partea  de sus cu scânduri şi bârne groase prin care viforul iernii îşi făcea de cap. Nici fereastra nu se prea închidea tocmai bine şi m-am gândit atunci cum odată cu confortul modernităţii se pierduseră toate aceste mici dar esenţiale legături cu anotimpul, cum omul ajunsese să trăiască ca într-un acvariu. Cuptorul semirotund ocupa aproape un sfert din suprafaţa camerei, în partea dreaptă pe locul dinspre uşă  mereu cald se aşezau oaspeţii şi tot acolo dormeau pisicile mele. În mijloc se înălţa spre tavan un pic înclinat şi sus pe cele câteva trepte retrase succesiv spre coş aşezasem vase de ceramică frumos smălţuite, vechi. Cele două borduri de pietre mici lipite şi în jurul uşii din fier erau singurul ornament. Puneam în cuptor cartofi şi şuncă grasă afumată într-o formă veche de fontă, lăsam acolo totul să se coacă încet şi răspândeau un miros plăcut în cameră. La capătul coridorului se aflau atârnate pe bare de lemn şuncile afumate şi cârnaţii de la porc, tot acolo  şi altceva  ceva ce mie îmi plăcea şi mai mult: o nişă micuţă tivită cu scândură, era o nişă în care înainte vreme se punea lămpaşul.  Cam după Arhangeli sau mai bine zis de la tăiatul porcului şi până la culesul urzicilor universul  meu se restrângea în jurul cuptorului, mâncam ficat fript în jar şi şuncă cu slănină afumată şi toate trăirile îmi erau adăpate cu sânge şi păcălite de dulcele cel mai ademenitor. Cum să-mi mai placă mie în oraşul  îmbâcsit de neamuri care nu se mai recunoşteau între ele  şi obosit de continua schimbare de stiluri,  de influenţe şi mode,  plictisit de iarna ce nu se arăta decât cu ger uscat sau cu zăpadă murdărită de tramvaie, de maşini ce nu aveau loc să parcheze. Rar mă întâlneam cu mine prin oglinda aceea de la toaleta aflată într-una din camerele din faţa casei, camere bune, podite cu scânduri foarte late.

- Ale bătrâne spălau scândurile astea cu peria de rădăcină, ştiau şi  câte cuie au fost puse, îmi spuneau câteodată, ar fi povestit poate mai multe despre trecutul strămoşilor  dar cine să mai asculte, cine să mai ia în seamă în lumea asta grăbită… o „învăţare din cuvânt”?

 Noi de acum nu  mai cunoşteam  în carnea noastră  nici un loc binecuvântat de cuie şi treceam uneori privind totul de deasupra ca şi cum am fi fost un cârd de vrăbii. Deci cuiele din podea nu mai făceau parte nici din carnea noastră, un teatru fără cortină dar în care până şi trivialităţile  sânt întrebuinţate pe post de adaos al marii ipocrizii. Între colţurile tăioase ale betoanelor şi eleganţa protocolară a politeţii mi-am încâlcit într-atât mintea că orice efort spre desluşire devine obositor şi creaţia moare. Sau şi dacă nu moare seamănă bastarzilor piperniciţi ce nu pot duce povara istoriei fără s-o strâmbe după chipul lor. Pământul uitat sub asfalt şi-a pierdut demult ocrotirea, oraşul nici nu-şi trăia anotimpurile aşa tumultos.  Treptat mă obişnuisem să accept iertarea ca pe un fel de haina nouă ce avea să-mi locuiască şi ea în dulapul de zile, îmi era prea nouă, prea străină, cam modestă pentru gusturile mele obişnuite cu fastul dar semăna cu răbdarea, avea aceleaşi culori stinse, domoale şi pe nasturii ei scria ”lasă-i mai bine în pace”. Această haină avea ca unic ornament în locul epoleţilor mici aripioare de înger, poate că dacă aş fi purtat-o mai mult aripioarele ar fi mai crescut şi poate ar fi devenit de-adevarate-lea. Nu avusesem nevoie de  nimic din toate acestea până acum, trăisem doar expansiunea, fără milă şi fără să mai privesc niciodată înapoi. Am întrebat mult mai târziu ce este scumpina. Este o floare, o plantă din care se face un ceai bun aproape pentru orice. Mai ales pentru răni cu sânge dar nu este bun decât o zi. Într-adevăr ceaiul cu aroma amăruie a doua zi îşi schimba culoarea. Planta fermecată creşte pe lângă pietre dar mai sus şi e greu de ajuns, parcă ar fugi de oameni şi eu m-am gândit mereu că o să zboare de sus până jos unde era balaurul. Uneori îmi mai spuneau câte ceva, n-am prea înţeles mare lucru atunci la timpul acela, leacurile  de cuvinte şi de flori aveau însă să rămână veşnic în uitare, probabil aveau să-şi găsească sfârşitul şi ultimele lor puteri aveau să rămână  pe veci închise. În mijlocul camerei se afla o masă mică cu patru picioare a căror înălţime nu depăşea 60 cm si la care puteam ajunge cu uşurinţă chiar şi dacă stăteam aşezaţi pe dunga patului. Pe masa aceea din două scânduri  de nuc frumoase şi groase de 5 cm  aşezasem o pânză ţesută şi cusută cu ceva ornamente cu fir roşu, o broderie comună, atât de comună  că risca să devină banală dacă n-ar fi purtat mesajul despărţirii prin alăturarea a două parţi total diferite aşa cum era şi masa: din două scânduri. Alăturarea asta de două părţi care se socotesc a fi un întreg mi-a locuit mult timp în minte ca o capcană a destinului. Eu nu mi-am dat silinţa  pe atunci să înţeleg nimic din această lume veche ce avea să-şi trăiască agonia chiar acum sub privirile mele, se prăvălea, se surpa zi de zi, cu fiecare anotimp avea să fie înlocuită mereu de alte himere sau avea să se întoarcă în uitarea plină de presupuneri de frică sau poate avea să se usuce pur şi simplu.  În partea din spate a casei  ceva mai jos în pivniţă e o boltă micuţă, nu mare, e zidită din piatră, nu ştiu de ce acolo simţeam un fior rece, era un loc rău cum ziceau ei. Dintr-o matematică a înţelesurilor neştiute sau poate uitate socoteala se încurca mereu şi căutam ceva acolo dar între timp ba uitam ce trebuia să caut, ba nu mai ştiu cine venea. Odată am cotrobăit răscolind totul: pe sus atârnate căpestre de cai, lanţuri foarte groase, într-o mică nişă am găsit o cutiuţă foarte frumoasă din lemn dar era goală,  nu ştiu cine o ascunsese acolo şi nici ce avusese în ea, găseam mereu cele mai diverse obiecte a căror întrebuinţare nu o înţelegeam, cu siguranţa că folosiseră cândva la ceva, erau unelte sau părţi componente ale acestora. Numai alăturându-le aşa erau în sine un spectacol al uitării, al neuitării.

- Aici în casa asta  demult a fost o băcănie.

- De ce are zidul aşa de gros?  Dacă  în locul acela murise vreodată vreun om sau vântul sau seninul şi nu de moarte bună şi încă nu era liniştit? Plecam şi mereu mă gândeam că trebuie să mă întorc acolo să caut şi să vad ce găsesc, să scot din lăcaşul lui poate vreun duh nevăzut care se cuibărise şi prinsese rădăcini, poate că între timp îşi construise singur vreo fântână  cu apa fermecată din care să se adape însetatele cunoaşteri ale mele sau poate nu numai ale mele,  poate şi ale voastre, poate că îi crescuseră ramuri şi înmuguriseră şi eu trebuia să stau acolo şi ziua şi noaptea la pândă până când le-aş putea culege fructul. Poate că era dinadins oprit ca fiind prea greu era şi smintitor de minte pentru muritorii obişnuiţi. Plecam împovărată de atâtea neînţelesuri, din toata căldura trecutului mă străduiam să păstrez măcar o flacără mică, o amestecam uneori cu câte o durere imensă, alteori cu clipele frumoase şi ea încă mai pâlpâia uşor printre sute de sentimente contrarii. Am aruncat sacul cu: „nu se poate”, „e obligatoriu”, sacul cu efemerităţi, sacul cu dezbateri seci şi sterile despre lucruri inutile. Am păstrat numai esenţialul care era mai uşor de transportat. M-am gândit ca la o comoară la toate zilele când afara ningea şi noi stăteam cu toţii la sobor lângă cuptorul încins şi străjuit  cu bordura rotundă de pietre micuţe adunate din Cerna.  Cu uşa din fier şi balamale sudate. Din anotimpul „e voie orice” bătuse spre noi acelaşi  vânt, pe mine m-a îndemnat să amestec între ele tehnicile vechi cu cele noi, culorile şi mai apoi cu cuvinte iar pe ei să-şi schimbe înclinaţiile. Când m-am întors în oraşul plictisit de indiferenţă deja  îmi asfaltaseră strada, era atât de curat încât aş fi putut merge chiar şi desculţă numai în ciorapi pe jos, totul era nou, vopsit. Era nou dar era sec. Abia învăţasem să nu mă tem de ploi şi de noapte, de noroiul care în unele locuri era până la glezne. Totul plin de lumină, în absenţa în întunericului nopţile nu erau de catifea şi  nici nu aveau atâtea stele. Am putut să compar lumea arhaică cu lumea modernă cea care îşi zice atotcunoscătoare, mai comodă, căreia îi lipsea misterul. Dezvrăjirea lumii arhaice, decodarea în sensul cel mai brutal al tipurilor de înţelegere avea să ducă în mod ciudat la un fel de îmblânzire vecină cu perversitatea. Cu timpul, cu anotimpul zilele lumii vechi erau pe sfârşite, mă gândeam privind toamna cum cad frunzele din nuc, erau câţiva nuci acolo lângă Bigar în imediata vecinătate a noastră, unde mergeam spre tanti Rozina, aşa or să moară bătrânii pe rând şi odată cu ei lumea aceea va dispare fără să fi păstrat nici o mică parte din ea. Neamuri între ei cândva de acelaşi sânge, împodobiţi cu enigme erau mai frumoşi, a nins peste ei  şi apoi au crescut flori.  Pe când călăream armăsari pe crestele munţilor mi-am dat seama că pe spinările încovoiate se slugi sau de vânzători nu se pot construi cetăţi de apărare.  Mi-am strâns agoniseala de vise şi  de amintiri într-o cutie  ca de chibrituri şi am îndesat-o bine, bine acolo împreună cu batista  pentru lacrimi şi am plecat  în veşnicie. M-am întors ca să răstorn clepsidra timpului, am găsit un univers prin gaura cheii. Lupta adevărată  nu o purtasem  în cohorta de aglomerări urbane şi sterile, puturoase şi pline de desfigurări scandaloase  ale conştiinţei. Oamenii s-au certat cu zborul fiindcă totul e propice pentru nulitate. M-am cuibărit între bucata de mătase de pe pat şi oglinda aurită ce continua să mă privească ca un duşman tăcut. Substanţa poetică am căutat-o atât de departe ...şi sta foarte bine ascunsă tot acolo lângă pietrele Iorgovanului.  M-am întors în lumea cuvintelor  şi a culorilor după o foarte lungă absenţă dar descotorosită de frustrări pe care nici nu mai încerc să le înţeleg. N-a rămas decât o amintire întocmai ca şi firida aceea din capătul coridorului din casă unde cândva când nu era curent electric se punea lămpaşul... Acolo în leagănul înmiresmat de unde izvorâse cândva lumina interioară era totul plin de praful cotidian pângărit şi banal. Sau mai rău decât atât: din poveştile  cu lupi şi cu femei pe care mi le spuneau, seara la taină, acolo la birt lipseau personajele iar blana lupilor roasă de molii trebuia aruncată la gunoi şi rând pe rând casele au rămas goale. Lumea arhaică despre care îmi povesteau avea o singură lege: frica lui Dumnezeu, de acolo au venit toate cele frumoase: lumina, ordinea, liniştea. Lumea noastră civilizată are multe legi pe care le tot schimbă, mereu se încâlceşte în a le strica pe cele vechi şi a le înlocui mereu cu altele. Lumea veche avea răbdare şi smerenie, nu se întrista şi nici nu se plictisea niciodată.

     Printre gene rourele, tăcerea-i de piatră şi cântecul doar  amintire. Peste ei a nins şi apoi au crescut flori.                                                                                                                                                  

                                                             Veronica Seracovan de Cscrnahaevits,

                                                     am scris in  Timişoara, capitala Banatului  in anul 2015