Am vrut o carte despre acest loc.

                            Ştiu despre ce ar  fi trebuit  să scriu acum la sfârşit, despre ce mi-a scapat printre degete fiindcă mi-a mai rămas destulă putere dupa ce am dezgropat trecutul, l-am ronţăit şi l-am macelarit cu cuvinte dar fără să omor fluturii.   

                   Am vrut o carte care să permită celor vechi să traiască prin amintirile lăsate, cândva de cuvintele scrise aici  unii se vor lovi ca niste stânci. partea de geografie este un fel de passe-partu, diversitatea de plante si si animale din acest ţinut ne îndreptăţesc să ne simţim aproape de rai. În timp ce am scris-o am înţeles ce a fost în sufletele lor zăvrătite şi neînduplecate  pe când trăiau în acest ţinut fără poteci în înălţimile munţilor, deprinşi cu sihăstriile „în  păduri coajă de cer au mâncat” unde au supravieţuit ageri şi uneori vicleni într-o lume în care doar cei mai puternici au şanse. Şi-au dus crucea şi au făcut faţă dezastreleor cum au putut, nu au trăit numai plăcere, n-au fost sub o stea norocoasă, au dus un lanţ greu de evenimente. Uneori răchia i-a ajutat să-şi ducă crucea prea grea de suportat, s-au uitat la ceruri sperând că cineva îi va salva. În şoapte şi în vânturi au pus lumânări, omul poate doar să viseze, au lăsat durerea pentru fiecare  dintre noi. Apărătorii de la Ponicova  au mâncat turtiţe de pâine stricată dar au ieşit afară pe sub un „şpalir de săbii…imoşi ”cu puterea din sufletele lor cei mai frumoşi. Valabil şi azi că „epuru` pră leu nu spăimântă” pentru că şcoala altruismului nu poate accepta egoismul individual e cel mai distructiv într-o comunitate care luptă pentru un singur ţel.

 Pentru fiecare piatră pe care au pus-o peste alta s-au scăldat în sudoare pentru a construi viaţa noastră fericită. Sărăcia, pierderile familiilor, vătămările nu sunt ficţiune dar flacăra speranţei pâlpâia mereu acolo ascunsă. Aproape totdeauna au reuşit să se furişeze în linişte când adversarii au lăsat garda jos şi doar aşa au au avut şanse. Dacă luaţi în considerare că o mulţime de oameni au venit aici din cauza nedreptăţilor  sociale, atunci nu este de mirare. În timp de pace au avut parte de distracţii, au cântat şi au jucat, unii moralişti îi consideră prea depravaţi ca să fi ajuns în rai dar mie tocmai de asta îmi plac, frumoşi  şi păcătoşi la popă spovediţi. Lumea pe care am desoperit-o în vechile fotografii era acoperită cu un strat foarte consistent de candoare , îndrăgostiţii dormeau îmbrăţişati ca doi pui, între omul vechi şi omul nou diferenţa ne este defavorabilă. Sântem nepoţii  unui neam mândru şi puternic, grăniceri imperiali, bărbaţi care au păzit cu arme aceşti acesti munţi, trăind  în ierni cu piepturile goale  şi călărind armăsarii.Probabil că dacă ar mai trăi în zilele noatre unii i-ar pune în canatină înainte de a-i coborî pe asfalt pentru ca nu cumva să contamineze cu asperităţile lor, orice formă de patriotism local  ne-a fost  mereu interpretată ca o răzvrătire. Războiul ucide memoria de viaţă paşnică, să adăugaţi că străbunicii  mi-au  fost exemplu, au fost eroi pentru mine. de la bunici  ştiu cum e să aştepti să îţi vină acasă fratele sau soţul şi când vine , vine fără o mână fară un picior sau fără un ochi sau nu mai vine deloc. Orice pas mic spre aflarea adevărului schimbă starea initială.

Cu banii poţi să cumperi un gramofon dar nu un jurământ. Partizanii i-au aşteptat pe americani degeaba 18 ani ascunşi în munţi. Care o fi fost preţul trădării celor care i-au prins şi i-au adus jos în sate târâţi după cai? Cum pot să-i numesc eu azi pe cei care ne-au dat eroii la câini să îi manince? Cel mai mare duşman al omului este omul, nu Dumnezeu ne bate ci noi ne facem rău unii altora, animalele sânt mai sincere ucid doar pentru că au nevoie de hrană. Pentru noi cei prin venele cărora  ne curge acelaşi sânge ierarea nu există dar până acum nu am văzut nici un torţionar sau terorist pedepsit. N-am auzit nimic nici despre felul cum etnicii germani şi evrei au fost vânduţi în timpul comunismului aproape ca şi sclavii pe i-au prins turcii, ce  fel oribil de a le mulţmi după ce rolul lor în  industrializarea Banatului  fusese esenţial.

 Unii au trăit în sărăcie dar au avut alt sistem de valori, sinceritatea însemnat loialitate unul faţă de unul de altul, legile aici au fost destul de crude, căsătoriile uneori simple aranjamente, vă pot spune că nu este uman, dar disciplina a fost excelentă. Trebuiesc evidenţiaţi, aici au  fost  adăugate cultura şi obiceiurile din alte ţări. Banatul a fost pentru puţin timp Republică, călătorii „goştii”au fost toteaduna primiţi aici pentru a ­şi contiuna drumul mai departe. Azi sântem bombardaţi de clişee şi extrem de suspicioşi când vine vorba de jertfă. Ornamentele pe care le-au folosit în vechime, sânt hieroglife ale adevărului absolut valabile şi azi, încerecă să explice care este sensul vieţii omului sau măcar îi pune acestă întrebare.Procovi,tele şi ponevile mai păstrează căldura mâinilor care au tors lâna. La fel şi cu leacurile din cuvinte şi floricare ne mai vindecă şi azi. Ce se întâmplă cu valorile umane ridicate de mai multe generaţii, inclusiv a mea? Puse „pe piaţă” ar fi o forţă mai puternică decât publicitatea. Dacă de la văcăluitul cu imală s-a ajuns la izolarea cu polistiren dovedeşte că inteligenţa este a celor ce s-au adaptat modernităţii care n-au uitat de frumuseţea pietrelor şi încă  şi le aranjează frumos de-a lungul soclurilor pe faţade. Noi aici ştim  cum trebuie să trăiască omul, nimic nu a fost în zadar: cântecele noastre, poveştile noastre, severitatea pentru muncă şi chibzuinţă.

Aşa  că ar trebui să ne întoarcem la realitate.

 Nu  mai vreau maşini de spălat de forma televizoarelor cu plasmă, duşmani nevăzuţi care spală creerele,  ăsta e  un plafon cu o ultimă schemă foarte detaliată. Poate povestea mea este una tristă şi voi aţi  fi vrut o anecdotă uşoră ca o poveste-publicitate despre şuncă, brânzeturi sau cosmetice bio livrate gratuit celor care au  avut în dotare  şi câte o coadă de topor. Hai că…ne-am făcut suficiente iluzii până acum, gândindu-ne la salvare, în realitate am construit pe propria noastră cheltuială tot felul de planuri ineficiente, sântem într-un tren ce deraiază în timp ce melodia-imnul cântă de unul singur fără participanţi. Data viitoare să urmăriti mai cu atentie politeţea din partea unora să vedeţi  dacă nu cumva este o formă mai rafinată de linguşelă care ascunde cu dibacie trădarea ce va urma. Am ajuns o ruină fără să fi trecut pe aici popoarele migratoare: fabrica Schramm,Huttl şi Smith a ajuns o ruină, un morman de fiare vechi, soartă asemenătoare cu toată industria Românei. Fantasmagorici, groteşti  câtiva fraeri  recent îmbogăţiti ce încearcă să ne sperie dar sânt doar carne de tun, după cum bate vântul , ce şcoală de balet ridicolă. Minciuna şi înşelatoria nu pot dura la nesfârşit. Producătorul autohton a cazut într-un râu de gheaţă să zicem că-i Cerna,întreprinderile sânt închise şi  sute de oameni nu au loc de muncă. Ţara  lui „Scapăcinepoate”. Modelul meu a fost bunica Marioarei Vior, cea care pleca la „patru şeasuri” cu carul cu boii, căra piatră din munţi şi seara se întorcea cu opincile rupte şi udă la picioare, îşi pusese cârpa neagră pe cap şi-şi jelea bărbatul presupus că-i mort prin Siberia. Femeile pot face aproape aceleaşi lucruri pe care le fac şi bărbaţii. Modelul modernităţii pare să fie siliconata ca un clown aplaudat în shou-bizz şi care îşi duce la tuns câinele într-un taxi, ea e un fel de  strănepoată  dar mai superficială  a vechii cucoane la fel de vulgare ce flirtează când fumează, care împrumută bani de la bănci sau cunoştinţe, nu-îi mai dă înapoi şi apoi pleacă în alt loc.  De unde vin depresiile lumii moderne? Doar suntem nişte răsfățați pe care ne gâdilă frumos la tălpi încălzirea din pardoseală.

Data viitoare să urmăriti mai cu atentie politeţea din partea unora să vedeti  dacă nu cumva ascunde  cu dibacie trădarea ce va urma. Să învăţăm să spunem „nu” chiar şi excesul de bun simţ este uneori dăunator.

Să nu mai cedam mofturilor  celor  asociaţi în structuri care ne guverneaza vieţile şi le distrug, ni le suprimă cu legi  date împotriva voinţei naturale de a trăi. Politica s-a redus la un interes. Acum toţi stau ghemuiţi în visele lor, retraşi în aşternuri  la TV sau în plictiseala în doi, ce mai sânt cuvintele? Doar pături groase iefitine din acelea cu care se acopera oamenii săraci,vă tot mai mult un fel de maimuţăreală proletcultistă , mai multe traduceri nici măcar maimuţe. În timp ce scriam asta „dreapta” sfântă şi ortodoxă care-îi ţinuse pe strămoşii noştri uniţi în putere, bărbaţie şi credinţă  este însânegrată de războiul din Ucraina, comunismul, ultimul imperiu care ne-a făcut atât de mult rău  se păvăleşte la 1500 de km de noi. În Europa sub masca unor modalităţi de expresie ridicolul şi amnezia nasc incertitudini periculoase. Sânt lucruri care nu trebuie uitate,  unii au fost gata să moară pentru libertate şi demnitate şi  până în  prezent nu s-au şters nici din memoria genetică, în ochii unora dintre prietenii mei  mai văd scrânteieri din care  puterea şi sălbăticia nu au dispărut, unii purtăm numele  ce-au trecut prin flacăra veacului. Ar fi vrut ei să rămână în istorie? Nu ştiu. Cerna vijelioasă ca orice râu de munte aici la Topleţ nu face nici un zgomot că să nu-i trezească, trece în şoaptă, pentru ei tace râul…pentru ei privigetoarea nu o să mai cânte niciodată, pentru ei în nici o primavară nu mai înfloresc măgrinii nici  florile sus la morţăria cătănească, ei nu  ne salută şi nici nu  mai fac  glume.  Îmbrătişarea prietenilor e un dar, nu e ceva de învăţat dar nici de uitat însă cei vechi  deşi primitori erau mai „tăcuţi” cu oaspeţii de la distanţă. Aici au fost toate ca în rai…greerii noaptea cântând, dimineaţa cu parfumul grădinilor, mersul pisicii foarte încet, cărţile şi cunoaşterile ce ne-au permis să trăim şi perioade de pace când eram feriţi de mânie, primjdie şi teamă, prieteniile erau normale şi nu am fi avut nevoie de nimic, atâta blâdeţe este în poporul meu. Pentru strălucirea  adevărului s-au străbătut drumuri lungi făcute cu curaj, îndrăzneală şi gândire progresivă, uneori a curs mult sânge. De acum să începem să învăţăm din greşelile trecutului, e ca şi la un bolnav când se începe recuperarea. Sper să urcăm pe o mică treaptă din redobândirea demnitaţii, să ne amintim toate acestea pentru ca oricând va fi nevoie pe cele bune  să le putem repeta iar pe cele rele evita. Valorile albe au rămas  la fel onestitate, decenţă chiar dacă şezătoarea s-a mutat pe facebook… un  chat cu prietenii mai inteligenţi de la distanţă…

                                                                                    Veronica Seracovan de Csernahevitz

                                                                                Scris de mine în  Timişoara, capitala Banatului